Dragomir Drăgan
- Cum v-aţi prezenta celor care nu vă cunosc?
Mirel Drăgan, arhitect şi în timp ce spun asta probabil acopăr tot: Mirel desenează în timp ce Drăgan proiectează. Funcţioneză împreună şi în acelaşi timp.
- Ce moment v-a determinat să alegeţi arhitectura?
Cred că a venit de la sine, trecând peste clasicele “colibe” ale copilăriei la ţară la bunici, şi ajungând la prieteni de generală şi liceu care înteleg atitudinea neutră faţă de multe materii şi apreciază în acelaşi timp “mâna” (aici te cuprinde melancolia faţă de perioada care ţi-a creat atâtea bătăi de cap şi retroactiv atâtea amintiri bune). Am terminat matematică-fizică şi ajunsesem într-un punct în care la fizică, la lucrări, mai degrabă mi se dădea să desenez planuri de ieşiri de incendiu, care pentru liceu erau considerate mai utile. De chimie nici nu mai zic nimic.
Desenul a fost tot timpul acolo şi a reprezentat evadarea din problemele cotidiene, un talent conştientizat, dar greu de acceptat de “autoritate”, care nu vedea neapărat o finalitate în asta. Până la urmă a impus o direcţie mediană: arhitectura.
Cum mă găseam pe finele unui razboi intergeneraţii tipic adolecentin, am văzut alegerea ca pe o soluţie pragmatică de compromis la vremea respectivă. Trebuia să fie ceva care să aibă desen, dar să nu fie axat pe asta, pentru că o pasiune nu trebuie facută din obligaţie. Trebuia clar, pentru părinti, să fie ceva de prestigiu pentru odraslă (toţi părinţii vor asta, dacă stăm să ne gândim, dar ce ştiam eu la vremea respectivă), şi mai ales, nu în ultimul rând, ceva care să producă repede pentru a întreţine lucrurile importante, aici fiind vorba de timp pentru desen.
- Care este contribuţia arhitecturii în formarea dumneavoastră personală?
Imensă, aş zice. N-o să înşir ceea ce în mod normal o facultate trebuie să facă, şi aici mă gândesc la disciplină, maturizare etc. Trec direct la câştigul major legat de arhitectură ca profesie şi pregătire, anume controlul şi conştientizarea spaţiului, atât grafic, cât şi fizic şi teoretic. (Cel putin asta e experienţa mea, rezultatele variază de la persoană la persoană). Arhitectura m-a ajutat să-mi îmbunătăţesc radical perceperea spaţiului şi mi-a dat uneltele necesare compunerii şi modelării lui după cum doresc. Nu mai menţionez direcţiile variate de dezvoltare (domenii de activitate) care mi-au devenit dintr-o dată disponibile.
Pe un un culoar plin de uşi încuiate, arhitectura a reprezentat pentru mine o legătură cu multe chei. Culoarul cred că e ascendent, devenind vertical, şi aici, între straturile sociale în care ne plimbăm, arhitectura devine un ascensor. Cred că arhitectura e un “ceva” în continuă schimbare, ceva care te forţeaza într-un sens pozitiv să te adaptezi şi să accepţi schimbarea la rândul tău, să nu te plafonezi, ci să rămâi deschis către ce e nou fără să faci decât să îmbunătăţeşti ceea ce eşti.
- Cum aţi prezenta activitatea dumneavoastră alternativă celor care nu sunt familiari cu ea?
În prezent, încrezător pentru că e un atu “ieşit în lume”. Pornesc de la ani de zile de muncă discretă, ascunsă, nepromovată decât într-un cerc restrâns de prieteni. Continui cu zeci de proiecte şi sute de ore de muncă, adunate în reuşite colaterale care-ţi dau câte un zâmbet complice în faţa “marşului lung”, cotidian, reprezentat de formarea principală (de câte ori mi-am auzit să nu mai desenez atâta la birou!). Închei cu boom-ul de expunere publică şi reacţiile pozitive aduse de oficializarea domeniului desfăşurat în paralel cu arhitectura. (legatul la ochi, ţinutul respiraţiei şi săritul în gol, o surpriză placută susţinută de efectul aşteptat: zboară!)
Dacă te saturi de arhitectură, treci pe desen – au fost vreo două momente în care s-a întâmplat. Acum, funcţionează în paralel şi cred că aşa trebuie să fie. Desenul şi imaginaţia care stă în spatele lui, mi-au oferit tot timpul o imagine alegorică, diferită, teatrală uneori grotescă sau acidă asupra evenimentelor prin care trec, asupra sau persoanelor cu care ai de-a face.
Desenul devine sacul de box.
- Cum aţi ajuns de la arhitectură la activitatea dumneavoastră alternativă?
Cred că e exact invers, sau cel puţin cum menţionam la prima întrebare, cred că au mers în paralel. Teoretic, e ca şi la ski, oboseşte un picior, te descarci mai mult pe celălalt şi invers. Ai alternative.
- Cum consideraţi că se influenţează reciproc cele două activităţi?
Iniţial, la “debarcarea” în Timişoara, desenul a ajutat mult partea de educaţie (proiectare şi reprezentări în facultate). Arhitectura în schimb, a adus controlul spaţial al desenului, reprezentarea corectă explicată teoretic, justificarea unor linii altfel aleatorii până atunci.
Pe finalul facultăţii şi până de curând, graţie poate şi mirajului oferit de simulările 3D, au fost două activităţi puternice care au avut direcţii independente fără să se intersecteze prea des. Arhitectura începea de la schiţe de mână şi termina cu simulări 3D, iar ilustraţia dacă începea ajutată de simulări 3D, termină integral de mână.
În prezent, cred că cele două laturi coexistă în pace, ilustraţiile începând să şi facă loc în proiectele de arhitectură, şi invers.
- În ce măsură sunteţi prezent în cele două activităţi?
Îmi fac timp, şi pentru una şi pentru cealaltă.
Biroul îmi ocupă majoritatea orelor din programul de zi, cu excepţia pauzelor între întâlniri sau momentele în care aştepţi ceva, momente în care tot timpul apare un carneţel pitit pe undeva cu foi groase albe şi un creion cu mina B (neapărat aşa şi nu altceva). După-masă spre seară, când se liniştesc lucrurile, începe desenul, care, de atâţia ani încoace, are un efect terapeutic şi mă face să uit de grijile din timpul zilei, pentru a mă aduce mai aproape de calmul de a merge spre casă. “It seems that you`ve been living two lives mr. Anderson”
Înapoi
